Doamna doctor Olimpia NICOLAESCU a practicat timp de 40 de ani profesia de medic primar pneumoftiziolog punând mereu în centrul preocupărilor sale sănătatea semenilor, cu durerile și slăbiciunile lor, pe care a învățat să le trateze, să le înțeleagă și să le aline.
Eu am descoperit-o mai întâi, cum se întâmplă în zilele noastre, în online. Azi nu-mi mai amintesc ce prieteni comuni mi-au scos-o în cale. Aș fi dorit să le mulțumesc, dar, între timp, ei s-au pierdut pe drum, dar dânsa a rămas. O urmăresc cu interes și entuziasm. Sigur nu greșesc, dacă mă gândesc, dacă o numesc un influencer neobosit al zilelor noastre.
Tenacitatea pe care a pus-o în slujba primei profesii, cea de medic, îi dă azi energie să ne aplice, acelora care o urmărim, o adevărată terapie prin cultură, prin artă, prin muzică.
Doamna doctor Olimpia NICOLAESCU mi-a formulat un răspuns superb la întrebarea: ce-a înțeles din viata asta? https://mariabacescu.ro/111-olimpia-nicolaescu-ce-am-inteles-din-viata-asta/, din care, înainte de a trece la întrebări, vreau să citez o afirmație cu care rezonez 100%: viața a trecut prin mine, nu pe lângă mine!
Și, ne-am întâlnit, în sfârșit, în această primăvară, la lansarea cărții mele și am constatat că într-adevăr este un om fermecător și în viața de zi cu zi, iar prin acest interviu, vă aduc în față un fel de forță, bună, a naturii.
– Știu că ați avut în viață trei iubiri. Vă propun să începem cu prima iubire: părinții. Vorbiți-mi despre rădăcini, despre locul de unde ați pornit în viață.
– Sunt o olteancă pur sânge. Bunicii și străbunicii mei, atât cât i-am cunoscut eu, nu și-au părăsit niciodată satul natal, Breznița de Motru (Mehedinți) pentru înaintașii mamei, și Cepari (Olt) pentru cei ai tatălui. Atât mama cât și tata s-au născut la sat, eu sunt prima născută la oraș, m-aș putea numi „prima generație fără opinci”…
TATA….
Acum, la 17 ani de la decesul lui, în deplina mea maturitate, impresiile s-au filtrat, asperitățile au dispărut, au rămas amintirile, regretele pentru ceea ce ar fi putut fi dar nu a fost, melancolia timpului, analiza indulgentă făcută de mine la 71 de ani.
Cum era tata? Era ceea ce englezii ar numi „handsome”, iar noi românii chipeș, într-un cuvânt un bărbat bine. Înalt, suplu, drept, dinamic, puternic, putea merge până la 30-40 km zilnic pe jos, caracteristici pe care și le-a păstrat în bună parte până la bătrânețe. Era șaten, cu ochii verzi, te privea întotdeauna direct în față și nu își pleca niciodată capul. I s-a potrivit cariera de militar pe care a avut-o în tinerețe, până la 27 de ani, carieră în care ar fi putut avansa dacă nu s-ar fi căsătorit cu mama, fiica de țărani înstăriți (chiaburi), motiv pentru care a fost dat afară din armată și din partidul comunist în 1953. A fost reprimit, la insistențele lui, în 1957. Dar asta e o altă poveste, poate ar merita și ea spusă cândva.
Mai știți cum spunea Miron Costin acum peste 350 de ani? Și câtă dreptate avea! „Nu sunt vremurile sub om, ci bietul om sub vremuri”. Toată viața tatălui meu a fost marcată de conjunctura istorică a acelor ani, și când eu simt că poate îmi este greu, mă gândesc că părinții mei au trăit și mai greu. Tata era băiatul unor țărani fără avere, cu o inteligență nativă și vie, a încercat cu greu să își facă un drum în viață, dar nu a știut de multe ori ce tren să ia și a rămas pe peron. Nu poseda nici măcar urme fine din tactica negocierii, nu știa să poarte o discuție în contradictoriu, ținea să aibă întotdeauna dreptate, ceea ce i-a atras multe resentimente. Deoarece am văzut efectele devastatoare ale unei astfel de atitudini, ca un contraexemplu, eu am devenit tolerantă, știu când să vorbesc, și mai ales să tac. Era însă extrem de concurențial, în orice activitate dorea să fie primul, iar această structură mi-a transmis-o și mie. Făcea totul cu pasiune, iubea dar și ura cu pasiune. Era intolerant și neiertător, ceea ce până la o limită poate fi chiar bine, dar tata depășea de multe ori această limită. Așa că de la tata am învățat și cum să nu fiu, nu numai să fiu. Pentru mine ura e un sentiment care nu există, deși nu sunt nici adepta principiului creștin de întoarcere a obrazului, dar consider că atâta vreme cât suntem în viață mai există întotdeauna o soluție de conciliere.
În 1962, cu bunica paternă
Nu, tata nu a avut studii superioare, condițiile socio-materiale ale acelor vremuri nu i-au permis asta, făcuse o școală de brigadieri silvici în adolescență, după care și-a terminat liceul. Din 1953, când cariera militară i-a fost închisă, a lucrat, pe diverse funcții, unele chiar de răspundere (șef de ocol silvic, pe rând, la Bumbești, Vânju Mare, Perișor, director al Regionalei Oltenia de Transport Forestier) în silvicultură. Avea însă o minte vie, iubea matematica, juca bine șah, a încercat să mă învețe și pe mine, dar la fel ca și Dan, soțul meu, nu a avut succes. Cel mai mult însă iubea natura, avea un simț țărănesc nativ al pământului. La un moment dat chiar a primit o bucățică de pământ la Institutul de Cercetări Silvice unde lucra pe atunci (undeva pe lângă vechea Luncă), pe care l-a cultivat cu pricepere, dar și cu multă dragoste. Cred că pasiunea pentru culoarea verde tot de la el mi se trage, și el iubea verdele și și-a iubit uniforma verde de silvicultor. Deși avea permis de port-armă nu putea să omoare (mama era cea care omora găinile vii cumpărate din piață), îmi amintesc și acum arma aceea de vânătoare, la noi acasă, într-un repaus total. Iubea în egală măsură și animalele, caii mai ales, și era un bun călăreț.
Au fost și bune, au fost și rele în această relație. Cele rele sunt șterse și uitate, a rămas doar acea parte din personalitatea mea la a cărei construcție tata și-a adus aportul. El m-a învățat să muncesc cinstit, să fiu independentă și să nu depind de nimeni, să am curajul și libertatea opiniilor mele și să mi le susțin argumentat, să judec și să analizez fiecare situație. Pe lângă aspectul general, sunt înaltă și osoasă, am moștenit de la tata defecte și calități, care s-au mai înmuiat însă cu trecerea anilor: orgoliul, perseverența care se transformă uneori în încăpățânare, structura de lider, pasiunea pentru științele exacte și pentru cunoaștere în general, convingerea că la orice „de ce?” există întotdeauna un răspuns, dacă nu acum, va exista cândva. Am și un mare regret: nu am moștenit de la tata originalii lui ochi verzi, cu o privire când rece și tăioasă, când senină ca un câmp înverzit…
Iulie 1958 – La 4 ani cu tata, în curtea ocolului silvic din Perișoru,
Ce-mi vine în minte acum despre momentele petrecute împreună? Drumul acela spre și dinspre gară, când îmi ducea valiza, prin cartierul Rovine în care pe atunci nu existau blocuri, când, în intimitatea întunericului, puteam fi tată și fiică … Momente unice și rare, în drumul meu spre București, din ce în ce mai departe de el…
MAMA…
Dacă întrebi orice copil cum este mama lui îți va spune că mama lui este frumoasă. Copilul din mine vă va spune și acum că mama era frumoasă, o frumusețe aparte, de veche poveste de prin Mehedinți, acolo unde s-a născut. Era o brunetă specială, cu păr negru, bogat, ondulat, cu reflexe albăstrii, cu ochii întunecați, dar cu tenul de culoare deschisă.
Cum mai era mama? Era sensibilă, talentată, iubea tot ceea ce era frumos, avea niște mâini de aur cu care mânuia ca nimeni alta acul, andrelele, croșeta, cu care făcea niște lucruri ce n-ai fi zis că sunt făcute de mână de om.
În ultimul an de liceu (era elevă la Școala Normală, actualul Liceu Pedagogic) s-a îmbolnăvit de tuberculoză, fapt ce i-a marcat toată viața, și chiar pe a mea. Eu am făcut medicină deoarece mama a fost bolnavă de tuberculoză, cu două recidive, una când eu aveam 8-9 ani, și alta când eram în primul an de liceu. Nu a putut să ajungă ceea ce și-ar fi dorit în viață, dar a avut o ambiție nemăsurată ca eu să ajung mai mult decât ea, niciodată nu era mulțumită de realizările mele, dorea mereu mai mult, și mai mult. A fost bine așa? Greu de spus acum când toate sunt la trecut și cu ea nu mai pot purta un dialog ca două bătrâne înțelepte. Știu că atunci mă supăram în sinea mea, de revoltat nu m-am revoltat niciodată însă, doream să mă vadă pe mine, așa cum eram, cu bune și cu rele, nu numai succesele mele școlare.
1965 – Cu mama la sfârșitul clasei a IV-a, la festivitatea de premiere
Îmi vin în minte fragmente, fragmente de viață … Înainte de a scrie litere, pe la 6 ani, mama m-a învățat să scriu note muzicale, ea m-a și dus la vioară de altfel. Și deși era de formație învățătoare, încântată de progresele mele rapide, nu a remarcat că eu, mic copil, apucasem creionul în mod greșit, cu toată mâna, și așa am rămas, ceea ce a făcut ca toată viața să scriu încet, noroc că acum tastez cu rapiditate la calculator… Îmi mai amintesc că periodic aduna hainele vechi de prin casă și le vindea la târg, banii erau puțini, și se întorcea cu o rochiță nouă și patru înghețate Polar, două cu vanilie, și două cu cacao… Multe din hainele mele erau lucrate de mama, chiar și primele mele halate albe de studentă la medicină mi le-a lucrat mama… De la ea știu și eu să lucrez și am plăcerea și pasiunea, ceva mai diminuate acum, de a-mi confecționa singură haine… Până târziu simțeam nevoia să fac ceva cu mâinile mele, munca mea nu era întotdeauna concretă, vizibilă. Când aveam probleme la spital, eram obosită, pierdeam un bolnav, nu puteam să dorm, și atunci croiam ceva, doream să văd ceva palpabil făcut de mine… Sau ascultam muzică, cum ascult și acum …
Da, cred că mi-aș fi dorit o mai bună comunicare cu mama. Mai ales cred că mi-aș fi dorit să mă asculte atunci când m-a lovit viața, când am eșuat, să mă lase să plâng… Dar toate sunt trecute acum, rămâne doar ceea ce mi-a lăsat, nu ceea ce cred eu că mi-ar fi putut da. Și e puțin lucru? M-a îndemnat să îmi aleg o profesie care s-a dovedit până la urmă că a fost cea mai potrivită pentru dorințele și calitățile mele, mi-a insuflat pasiunea pentru muzică, pe ea am văzut-o lucrând și am lucrat și eu, i-am moștenit, pe lângă părul bogat și ondulat, în primul rând sensibilitatea, emoțiile, dorințele, așteptările…
– Câteva cuvinte despre școlile urmate, despre prietenii și modelele care au contribuit la formarea dumneavoastrăca om și ca specialist, detaliate pe etape.
– În ordinea timpurilor. Mai întâi grădinița unde am mers 3 ani. Doamna educatoare Alexandrescu ne citea povești, de Pinocchio cel cu nasul lung îmi aduc în mod special aminte, și acum tot povești citesc când sunt obosită sau tristă, simt nevoia să mă întorc la lumea proaspătă și sinceră a copilăriei mele… Mi-am legat părul rebel și bogat cu funde albe de atunci până când am dat admitere la facultate.
1960 – la grădiniță de la stanga la dreapta doamna educatoare Alexandrescu (cartea preferată pe atunci, Pinochio). Olimpia și prietena Carmen Lungu
15 septembrie 1961, prima zi de școală… Ziua în care a început relația mea cu Liceul „Nicolae Bălcescu”, relație care nu s-a încheiat niciodată, școala aceasta face parte din mine, școala aceasta sunt „eu”. Cu excepția clasei a V-a când am fost la Liceul de Muzică și Arte Plastice deoarece studiam vioara, eu am făcut toți anii de școală la Liceul „Nicolae Bălcescu” din Craiova. Eu sunt absolventă, și o spun cu mândrie, de LNB, nu de „Carol I”, cum a fost redenumit liceul meu după 1989. Am avut parte de dascăli mari, care m-au învățat nu numai carte, dar mi-au modelat personalitatea și m-au ajutat să îmi făuresc un drum în viață. Câte nu am făcut în școala aceea! Am spus poezii, am cântat la cor și în orchestra școlii, m-am îndrăgostit de cel care ulterior avea să îmi devină soț, am fost la olimpiade, am scris articole în revista școlii, mi-am făcut prieteni pentru o viață, m-am pregătit pentru o carieră medicală … Nu exista serbare în școală la care eu să nu spun versuri, eram pe vremea aceea una dintre recitatoarele recunoscute ale liceului. Îmi plăceau matematica și fizica, doar am terminat la o clasă specială de fizică, desenam binișor, cred că doar la sport stăteam mai prost, ceea ce l-a determinat pe profesorul Amărăscu să declare la un moment dat: „Îți dau 7 la sport pentru că ai 10 la fizică”. Și ce bine mi-ar fi prins dacă făceam și puțin sport, mai puține kilograme (poate!) acum, mai mobilă, mai dinamică …
În 1961, în prima zi de școală
În paralel cu anii de școală am studiat muzica (teorie, vioară, istoria muzicii), 5 ani la Liceul de Muzică, o clădire ce nu mai există, aflată pe locul unde se află acum parcul din fața Prefecturii, și 6 ani la Școala Populară de Artă. Alți dascăli minunați care mi-au insuflat dragostea pentru muzică și creatorii ei, muzica rămânând pentru mine, până acum, preferata dintre arte. Aveam abonament la Filarmonică, aflată în același loc ca pe vremea în care eu mergeam săptămânal acolo, unde i-am ascultat pe cei mari, Ion Voicu, Dan Grigore, Silvia Marcovici, Ștefan Ruha, Mihai Constantinescu, și alții, și alții …
Modelele pe care le-am avut eu în viață au fost în primul rând modele profesionale, oameni care mi-au modelat modul de a gândi când eram elevă și ulterior mi-au fost mentori în carieră. Lista celor care mi-au fost alături pe drumul spinos al cunoașterii și al devenirii și care m-au ajutat să nu mă întorc înapoi din acest drum, chiar dacă poate am fost tentată de nenumărate ori să o fac, acordându-mi încredere, este lungă, nu-i voi putea aminti pe toți, niciunul dintre aceștia nu mai este din păcate acum printre noi, toți Domni și Doamne cu „D” mare.
Dintre profesorii de liceu mi-l amintesc pe profesorul de istorie, Domnul Simion. Nu am cunoscut pe nimeni care să vorbească cu atâta pasiune și da, cu iubire, despre istoria acestei țări și a acestui popor. De la el am învățat mândria și respectul pentru rădăcinile mele și am înțeles ce înseamnă să fii român. Profesorul care nu prea dădea la clasă note mai mari de opt, nu intra niciodată pe ușă înaintea unei eleve dacă se întâmpla să o întâlnească pe culoar și ne spunea la toate „domnișoare”, ceea ce ne ridica în proprii noștri ochi și ne făcea mai încrezătoare. Profesorul de matematică, Domnul Piscati, pentru care eram una dintre elevele preferate, m-a învățat să gândesc logic, rațional, să îmi pun întrebări, să îmi demonstrez și susțin ideile, ceea ce mi-a fost de mare folos în cariera de medic. Nu, chiar nu e deloc adevărat că unui medic nu îi folosește matematica în viață. Sigur, nu mai știu nici măcar să pictez o integrală, dar mi-am susținut întotdeauna în viață ideile pe bază de argumente clare, bine structurate, așa cum fusesem învățată de Domnul Profesor Piscati. Doamna Profesoară Apostol, de limba germană, m-a învățat să caut dincolo de aparențe, și am găsit, în spatele unui comportament aparent rigid, afecțiune și înțelegere. Știu de la dânsa că oamenii nu sunt întotdeauna ceea ce par a fi, în niciun sens. Împreună cu soțul dânsei, profesorul de fizică și dirigintele nostru, Domnul Apostol, au privit cu încredere relația dintre mine și Dan, iar noi ne-am străduit să nu-i dezamăgim, nici atunci, ca elevi, și nici când am ajuns la maturitate. Doamna Profesoară de franceză, Emandi, a apreciat și a stimulat încă de atunci modul meu propriu, original, ieșit din norme, de a gândi și a interpreta viața. În ultimul an de liceu ne-a dat să scriem o compunere despre anii de școală și despre devenirea noastră. Iar eu am răspuns, cu aplomb, că nu voi regreta niciodată anii de școală (nu-mi mai amintesc ce mă supărase atunci), ci numai tinerețea pe care nu o voi mai avea niciodată. Nu, Doamnă Profesoară, cu maturitatea celor 71 de ani vă pot spune acum, și în mod sigur mă veți auzi, că nu regret nimic, am încercat să trăiesc din plin la orice vârstă, viața nu a trecut pe lângă mine, ci prin mine, iar anii de școală au fost începutul unei cariere care mi s-a potrivit și din care am încercat să obțin maximul, și ai unei căsnicii în care m-am simțit iubită și respectată.
Voi continua derularea amintirilor mele despre cei care m-au format cu cei care m-au pregătit pentru a deveni medic și pe care mi-i amintesc acum cu nemărginit respect.
Dintre cei care mi-au modelat cariera de medic îi voi amintit pe Domnul Doctor Dumitru Burnea, primul medic pe care eu l-am cunoscut în Institutul de Pneumologie și care mi-a ghidat întreg stagiul de pregătire ca secundar de pneumoftiziologie, pe Domnul Profesor Ştefan Berceanu – cel care mi-a insuflat pasiunea pentru imunologie în cadrul celei de-a doua specialități pe care am făcut-o, și pe Domnul Doctor Cosma Popescu – cel care a avut cel mai important rol în formarea mea ca pneumolog și care m-a stimulat să mă înscriu la doctorat, sugerându-mi tema ce corespundea cel mai bine dorințelor și posibilităților mele. În anul 1994, după ce am susținut și am promovat examenul de șef de secție, Domnul Doctor Cosma Popescu mi-a oferit cartea lui René Laënnec„De l’Auscultation Médiate, ou Traité du Diagnostic des Maladies des Poumon et du Coeur” spunându-mi: „Această carte a stat pe biroul șefului de secție de la înființarea acestui serviciu, este momentul să stea pe biroul dumneavoastră”.
Nu-i voi uita de asemenea pe Domnul Doctor Eugeniu Păunescu și pe Domnul Doctor Cristian Didilescu. Domnul Doctor Eugeniu Păunescu a fost alături de mine la toate emoțiile și examenele pe care le-am susținut în Institutul de Pneumologie (examen de medic specialist, examen de medic primar, examen de șef de secție, examenele în cadru stagiului de doctorat), și a urmărit cu o minuțioasă atenție fiecare etapă de pregătire a tezei mele de doctorat. Toate problemele mele se rezolvau în fața unei cafeluțe pe care mi-o făcea pe o mică spirtieră aflată în cabinetul propriu. În stilul domniei sale propriu, când îndemnându-mă, când mustrându-mă, dl. Doctor Cristian Didilescu, a reprezentat „picătura” ce m-a determinat să îmi finalizez teza de doctorat, într-un moment în care nu-i mai vedeam sfârșitul, spunându-mi: „Dar tu ce-ți imaginezi? Că toți cei care au finalizat o teză de doctorat au revoluționat medicina? Majoritatea dintre ei au fost clinicieni ca și tine care la un moment dat au simțit nevoia să își împărtășească experiența câștigată în îngrijirea bolnavilor. Mai ai puțin, pune te rog mâna și termin-o. ”
Pentru conducătorul științific al tezei mele de doctorat, Domnul Conferențiar Ovidiu Bercea, păstrez aceleași sentimente de respect pe care studenta de anul V le avea pentru profesorul de la catedră, cel care a susținut primul curs de pneumologie pe care eu l-am audiat. Pe parcursul pregătirii tezei însă, atmosfera impusă de Domnul Conferențiar Bercea a fost de colaborare, acordându-mi o deplină libertate de opinie și interpretare, venind însă de fiecare dată cu observații extrem de valoroase în momentele de impas. În perioada de elaborare a tezei scriam întotdeauna numai pe o parte a paginii, la calculator, lăsându-i pe verso pagina liberă profesorului care făcea acolo minuțioase și complexe adnotări, cu un elegant scris de mână, nelăsând nimic neverificat. A verificat ca până și cele 189 de citări bibliografice să apară în text și dacă au fost menționate în locul potrivit. Nu ar fi acceptat plagiatul sau lipsa de originalitate a lucrării. Am păstrat această rigurozitate de redactare în toate lucrările mele ulterioare. Și mai am o amintire legată de Domnul Profesor Bercea, adevărat Profesor pentru mine, deși, în mod nedrept cred eu, s-a pensionat cu gradul de conferențiar. După pensionarea de la UMF „Carol Davila” domnia sa a susținut cursul de pneumologie din anul V la Facultatea de Medicină privată „Titu Maiorescu”. Deoarece își susținea orele de curs în spitalul în care eu eram deja șef de secție, îl găzduiam în cabinetul meu și îi duceam, așa cum era obișnuit, aparatul de diapozitive și îl ajutam să le proiecteze. Nu a acceptat niciodată o metodă mai modernă de susținere a cursului iar eu mă supuneam solicitărilor și obișnuințelor dânsului. Când s-a îmbolnăvit grav a făcut o cerere către conducerea facultății delegându-mă să susțin eu acest curs pe perioada cât era bolnav. Când ne-am văzut pentru ultima oară, nu știam pe atunci că nu aveam să îl mai văd deoarece a decedat la puțină vreme, mi-a spus: „Dacă va exista vreun moment în care veți avea emoții prea puternice care să vă împiedice să vă continuați cursul, priviți în spatele amfiteatrului, eu voi fi acolo să vă susțin.” La toate cursurile pe care le-am predat la această facultate timp de 12 ani, priveam din când în când în spatele amfiteatrului, știam că Profesorul Bercea era acolo.
L-am lăsat special la sfârșit pe cel care mi-a fost și tată, și model, și mentor, pe tatăl soțului meu, Domnul Doctor Nicolae Nicolaescu, unul dintre cei mai buni interniști craioveni. Nu ar fi pus niciodată o „pilă” pentru mine, nu a făcut-o nici pentru băieții lui, dar m-a luat pe lângă el și m-a instruit în fiecare zi. Ca să mă pregătească pentru examenul de secundariat (acum se numește rezidențiat) a făcut cu mine zeci de prezentări de caz, stăteam împreună după amiezi și seri întregi ca să mă pregătească. Am trecut examenul fără probleme și am intrat în București în bună parte datorită pregătirii pe care el a făcut-o cu mine. Și în viața mea de medic, cu experiență de acum, îmi aminteam cum mă învățase să palpez ficatul, ce semnificație are percuția splinei, și alte și alte lucruri. Și mai ales respectul pentru bolnav, considerat ca o ființă umană integrală, cu toate suferințele lui, fie ele de natură fizică sau sufletească. Până târziu îi ceream sfatul, îl sunam de la București, fie pe probleme medicale, mă obișnuisem să discut cazurile cu el, fie mai târziu ca șef de secție. Studentă fiind, se străduia să îmi procure, lucru ce nu era deloc ușor în acele vremuri, toată bibliografia medicală de care aveam nevoie. Cărțile mele de specialitate din biblioteca aflată acum, când scriu aceste rânduri, în spatele meu, sunt vegheate de privirea înțeleaptă a unei statuete a lui Hipocrate, părintele medicinii, statuetă dăruită mie de tatăl soțului meu după ce am promovat examenul de medic specialist pneumolog. Am simțit în fiecare moment al carierei mele că avea încredere în mine și că mă susținea să merg mai departe, zi după zi.
– Cum erau visurile dumneavoastră de copil, de elev, de student și câte ați reușit să le împliniți?
– Am să o las să vorbească pe adolescenta de 17 ani, care și-a exprimat gândurile într-un articol chiar așa intitulat, „Gânduri”, în revista „Licăriri” a liceului, publicat în luna mai a anului 1971.
„În pragul adolescenței mele m-am oprit o clipă: adio copilărie, adio vârstă fermecată, îți promit că am să-ți păstrez întotdeauna candoarea. Și copilăria mea a plâns și a vrut să mă oprească. Dar de mână m-a tras adolescența și m-a luat cu ea: hai vino! Copilăria e veselă și zburdalnică și o să-i treacă repede. Vom fi prietene bune și am să te învăț să vrei și să fii tânără, să râzi și să plângi, să-ți prinzi în plete flori și să cânți, am să-ți dau aripile zborului și o să fac să îți curgă prin vine seva pământului.
M-am lăsat ademenităși am plecat cu ea. Și adolescența mea s-a ținut de cuvânt. Când genele mi se înnourează de lacrimi, ea îmi șoptește: ai încredere, mergi mai departe.
Când adolescența mea își pleacă în palme capul și rămâne dusă pe gânduri, eu visez împreună cu ea. Și-n visul ei mă văd mai bună, mai frumoasă, parcă simt că mă înalță, în timp ce pământul și cerul cântă numai pentru mine din orga divinului Bach.
Copilăria mi-a lăsat candoarea, adolescența o să-mi lase frumusețea și puterea de a visa.
Să visez împreună cu ea că am să dezbrac pământul și cerul de haina lor de taine, că am să stăvilesc puhoaie de ape și am să îmblânzesc fiare…că am să dau oamenilor putere și viață…Să visez…Adolescența mea îmi șoptește: să vrei!”
Și chiar așa am trăit eu, o viață care a amestecat visul cu luciditatea, romantismul cu un pragmatism sec. Mi-ampăstrat zâmbetul, optimismul, încrederea în oameni, toleranța, dorința de a învăța mereu ceva nou, de a o înțelege și de a mă integra în această lume, pe care, în cei 71 de ani ai mei am văzut-o schimbându-se de multe ori, uneori chiar catastrofal, am aceeași minte dornică de a se bucura de tot ceea ce oamenii au realizat bun și durabil în artă, știință, cultură, chiar sport (da! da!), am fost și voi rămâne până la sfârșit de partea bună a istoriei. Sunt optimistă, generoasă, caut binele și frumosul din oameni, încerc să gândesc mereu pozitiv și să văd în primul rând jumătatea plină a paharului. Sunt perseverentă, ambițioasă, îmi plac lucrurile bine făcute și duc la bun sfârșit tot ceea ce încep (mai exact nu încep o treabă dacă nu mă asigur că o voi duce la bun sfârșit), sunt parolistă, punctuală și îmi țin promisiunile date. Dar… există și reversul acestor calități împinse la extrem. Perseverența se transformă uneori în încăpățânare, recunosc, dorința de a face lucrurile foarte bine m-a făcut să pierd unele oportunități și stau prost la capitolul spontaneitate. Pentru mine totul trebuie judecat, măsurat, cântărit, planificat, numai așa pot face lucruri bune. În fața unor situații nedorite, triste sau chiar tragice, am inițial un scurt moment de panică, de deznădejde chiar, în care am nevoie să mă sprijin pe umărul cuiva, după care strâng din dinți și îmi spun: „Olimpia, puterea stă în tine! Caută și vei găsi soluția cea mai potrivită”. Și de cele mai multe ori chiar o găsesc, mai greu, mai lent, în ritmul meu, dar o găsesc. Sigur. Nu am considerat niciodată că ceva mi se cuvine în viață, m-am străduit să demonstrez, așa cum am putut și cu tot ce am putut, că merit locul în care am fost așezată sau m-am așezat singură.
– Cum a arătat o zi de muncă, în spital? Semăna cu ceea din ceea ce vă imaginați înainte să ajungeți medic?
– Zilele petrecute într-un spital nu seamănă deloc unele cu altele, ceea ce pentru firea mea conservatoare și obișnuită să analizeze și să își programeze totul, nu a fost tocmai simplu. Recunosc că intram în fiecare zi pe poarta spitalului cu ceva emoții și cu inima strânsă neștiind ce mă așteaptă. Am avut „norocul”, ca să îi zic așa, al unei specialități medicale, cubolnavi cronici în cea mai mare parte, ceea ce îmi permitea să îmi fac pe îndelete și cu calm planuri de diagnostic diferențial, de investigații și de tratament, să mă consult cu colegii de pe secție și cu cei de alte specialități, să fac apel la bibliografia de specialitate atunci când consideram necesar, să revin la bolnav ori de câte ori aveam dubii. Există și multe urgențe în pneumologie, acele situații în care trebuie să iei decizii în secunde/minute, dar m-am descurcat și cu acestea, la un ritm cardiac depășind 100 de bătăi pe minut, dar am făcut față. Cred.
Aș vrea însă să vorbesc mai mult despre motivele care m-au determinat să aleg meseria de medic și cum am dus-o la bun sfârșit până la pensionare. Meseria de medic începe probabil cu mult înainte de a termina facultatea de medicină, atunci când iți spui pentru prima dată că vrei să te faci doctor. De ce am ales medicină și nu altceva în condițiile în care am absolvit o clasă specială de fizică? Dintr-un motiv sentimental, la 17-18 ani nu poți alege altfel. Mama mea a fost bolnavă de tuberculoză, prima oară când eu eram în clasa a II-a, și a făcut o recidivă când eu am intrat la liceu. Boala mamei mi-a marcat copilăria și adolescența, nu pot să uit drumul cu un autobuz spre Leamna, un sanatoriu de tuberculoză de pe lângă Craiova, pe care fetița de 9 ani care eram pe atunci îl făcea singură, ducând un pachet cu mâncare cu ce se pricepea ea să facă la vârsta aceea, mamei bolnave. Sigur, adolescenta din mine avea vise mari, îmi doream să schimb lumea și să o fac mai bună, toată viața mi-am dorit în felul meu să schimb lumea, să ajut oamenii și să salvez vieți. Dar îmi mai doream ceva, să scap de sărăcie, am spus deja că proveneam dintr-o familie cu posibilități materiale reduse, să am o recunoaștere și un respect social, medicina fiind una dintre cele mai importante profesii în viața cetății. Știam încă de pe atunci că mă așteaptă ani de muncă, nu îmi era frică de ei, asta știam să fac cel mai bine, să trag din greu, am aflat pe parcurs că mă aștepta și multă responsabilitate. Și munca a început chiar din anii de liceu, m-am pregătit singură și pentru admiterea la medicină, unde erau 10 candidați pe un loc, și pentru bacalaureat, părinții mei nu aveau bani de meditații,. Am avut și marele noroc să fiu eleva unui liceu de prestigiu unde pregătirea furnizată la clasă era suficientă pentru admiterea la facultate.
Am terminat facultatea de medicină și am ajuns medic, specialitatea pneumologie (boli respiratorii). Am lucrat 40 de ani numai în spital, dintre care 25 de ani ca șef de secție. Am făcut cam tot ce se putea face în România în meseria asta: doctorat, două specialități (a doua este hematologie clinică), am predat 12 ani pneumologie la o facultate privată, am ținut cursuri de instruire pentru medici de diferite specialități și pentru cadre medii în domeniul tuberculozei, am cărți și articole publicate, am desfășurat la radio, la emisiunea „Răspundem ascultătorilor”, devenită ulterior „Studio deschis”, o activitate de educație pentru sănătate în domeniul meu de specializare, chiar și după pensionare am mai desfășurat o activitate de educație pentru sănătate la o publicație online… Dar nu cred că astea contează. Contează că am făcut meseria ce s-a potrivit cel mai mult temperamentului meu, că am făcut-o cu devotament, cu dorința de a face lucrurile bine, că am oferit bolnavilor mei, tuturor bolnavilor mei pe care i-am tratat în mod egal, compasiune, înțelegere, timp, afecțiune și sper eu și competență.Am încercat să fac bine ceea ce mi-a plăcut, nu consider că am făcut sacrificii odată ce asta mi-am dorit și am ales să fac, îmi plac în general lucrurile bine făcute, îmi duc întotdeauna toate treburile până la capăt și fac tot ceea ce depinde de mine ca rezultatul final să fie unul bun. Că nu totul depinde de mine, că uneori lucrurile nu ies așa cum mi-aș dori, eu măcar pot spune că am încercat. Nu fac niciodată nimic de mântuială, urăsc expresia atât de românească „lasă că se poate și așa”, pentru mine nu se poate decât bine. Toate aceste activități au însemnat însă ore și ore de muncă, adunate în ani, de la admiterea la facultate până în ziua pensionării, o muncă ce mi-a adus însă mari satisfacții și mi-a îndeplinit visele din adolescență.
Poate mai concludentă, la cele spuse de mine, este scrisoarea pe care mi-au scris-o 3 copii pe a căror mamă am tratat-o. Cred că scrisoarea asta spune totul, și de ce mi-am ales această meserie și cum am făcut-o: „Vă mulțumim din suflet pentru ajutorul dat mamei noastre. Cu mare drag. Dragoș, Horia și Maria”. Aceste cuvinte scrise stângaci dar spuse din tot sufletul, sunt însoțite de câteva floricele desenate de Maria, cea mai mică dintre frați. E drept, mama copiilor avea o hemopatie malignă, iar infecția pulmonară de care mă ocupam eu a fost numai expresia ultimă a acestei boli incurabile, dar copiii nu știau încă ce înseamnă moartea, aveau să o afle în curând. Când am senzația că nu am făcut nimic pe lumea asta, că sunt și astfel de momente, privesc acea scrisoare.
– Vă mai lipsește azi spitalul?
– Sincer? Nu. După decesul soțului meu, Dan, în 2017, am mai lucrat cu greu doi ani. Toți prietenii mei sperau ca asta să îmi aducă un echilibru, o acceptare, dar nu a fost deloc așa. Nu îmi mai găseam rostul ca „vindecător” odată ce nu fusesem în stare să prelungesc zilele singurului bărbat pe care l-am iubit. Știu, Dan a decedat în urma unei afecțiuni pe care medicina actuală nu știe să o vindece, dar, târziu în noapte, când mă trezeam cu spaimă, tot îmi reproșam că nu am făcut destul. Așa că am analizat cu atenție toate argumentele pro și contra pensionării și, deși având doctoratul dat puteam lucra până la 70 de ani, am decis să îmi întrerup activitatea la 65 de ani. Și am întrerupt-o complet, deși mi s-a oferit șansa să lucrez într-un ambulator.
2019 -Sărbătorind ieșirea la pensie
Principalul argument a fost acela că modul în care se practică medicina la ora actuală nu mai e pentru mine. Eu am fost pregătită pentru un act medical apropiat de bolnav, care trebuia ascultat și examinat cu atenție, acum se practică un act medical mai tehnic, mai birocratizat, accesul la tehnica de ultima oră există și în România, tehnică prin care uneori se pierde bolnavul. Nu pot aprecia dacă este mai bine sau mai rău, pot spune doar că acest tip de medicină nu mai este pentru mine, așa că m-am retras la timp. Vreau însă să subliniez faptul că poate nicăieri mai mult decât în asistența medicală nu este vizibil faptul că în România există acum oameni din ce în ce mai bogați, și unii din ce în ce mai săraci. Eu am îngrijit în principal bolnavi cu tuberculoză pulmonară, boală pe care nu o fac tocmai bogații lumii, locuitorii din Cotroceni (sediul președinției) și de pe bulevardul Primăverii (unde locuiesc și acum, și în vremuri ceaușiste, „aleșii neamului”). Am văzut ce însemnă sărăcia, lipsa de educație, promiscuitatea, lipsa de igienă. Și cred chiar că obosisem să mă încarc negativ în fiecare zi, a fost și acesta un motiv al retragerii mele. În plus, în calitate de șef de secție îmi reveneau o mulțime de obligații administrative care, aparent, nu aveau nicio legătură cu actul medical. Medicina, dezbrăcată de toată aura ei de miraculos, este și ea în ultimă instanță un serviciu, și anume cel mai scump dintre servicii, medicina de calitate se face cu bani, și cu bani mulți. Și chiar nu sunt o idealistă, sunt o persoană pragmatică, cunosc și această fațetă a medicinii și o accept, dar de aici până la a mă transforma pe mine într-un realizator de „indicatori de performanță” e o cale lungă. Eu am fost pregătită să văd și să ajut bolnavi, și nu mai aveam senzația că fac asta, încă un motiv să mă retrag, la timp zic eu, 65 de ani și 40 de ani de carieră, plus 6 de facultate, au fost destui, era momentul să mă opresc.
Dar ceva tot îmi lipsește, îmi lipsesc „fetele” mele, echipa mea, care ocupă un loc aparte în sufletul și în amintirile mele. Am petrecut împreună jumătate din viață, ne-am format împreună, am împărțit și bune și rele, am trecut prin momente grele dar am împărțit și toate bucuriile, toate acestea fiind posibile deoarece ne-am acordat reciproc încredere, respect și afecțiune. Îmi lipsește, da, îmi lipsește, cafeaua sau ceaiul cu care eram așteptată dimineața, pentru mine un semn că cineva se gândea la mine și se bucura să îmi fie alături. Acest sentiment îmi dădea puterea să îmi duc ziua până la capăt. Îmi lipsește și pâinea pe care o împărțeam împreună în micul oficiu, curiozitatea cu care îmi erau puse întrebări și erau așteptate răspunsurile, certitudinea pe care o aveam că mă pot baza pe echipa mea în orice situație și că nu sunt singură în deciziile mele, pe toate le-am înlocuit cu amintirea unei etape de viață trăită din plin, alături de oameni sinceri și devotați.
– Schimbăm registrul. Când ați dat ochii cu cea de-a doua iubire?
– După admiterea la liceu, alegând ca a doua limbă străină germana, am fost repartizată la seria G. Continuam însă să fiu una din micile vedete ale liceului, înzestrată cu harul de a spune versuri. Fiind deja cunoscută în școală am fost trimisă la un moment dat, nu mai știu de cine, să întocmesc o listă cu toți elevii claselor a IX-a doritori să se înscrie în echipa de dansuri a școlii. Plină de importanța misiunii mele am luat clasele pe rând și i-am abordat pe toții șefii claselor paralele cu a mea. La seria B, unde îi cunoșteam pe majoritatea elevilor deoarece în cea mai mare parte îmi fuseseră mie colegi în clasele I-IV înainte de a pleca la Liceul de Muzică, la dorința exprimată de mine de a vorbi cu șeful clasei, mi-a fost adus un băiat blond, slăbuț, dezorientat, care privea dincolo de mine prin lentilele verzi ale unor ochelari de miop, și care la întrebarea mea privind dansurile, mi-a răspuns fără drept de apel: „LA NOI NU DANSEAZĂ NIMENI!”. Acest băiețel, cu un aer aparent absent, dar atât de hotărât în tot ce făcea și spunea, era Dan, cel care peste niște ani avea să îmi devină soț. Și a avut dreptate, el nu a dansat niciodată. Dar replica a rămas celebră, ne aminteam peste ani râzând de ea, împreună cu o altă replică despre care am să povestesc mai departe.
Cu Dan în liceu
În clasa a X-a, fiind încă la seria G, clasă de real, am izbutit performanța de a promova toate etapele locale ale olimpiadei de literatură și am ajuns la faza națională, spre invidia umanistelor. Se formaseră deja clasele speciale de fizică și matematică la începutul clasei a X-a, dar eu, fiind decisă să dau admitere la medicină, deși aveam medie pentru ambele clase speciale, am estimat că pentru medicină nu am nevoie de atâtea ore de matematică și fizică și am rămas pe loc. Dan, aflat deja la speciala de fizică, a promovat și el toate etapele locale ale olimpiadei de fizică și urma să meargă la olimpiada națională. Pe vremea aceea toate etapele naționale se țineau la București iar olimpiada națională de literatură a avut loc înaintea celei de fizică. Îmi amintesc că am fost cazate, noi fetele, la liceul Zoia Kosmodemianskaia pe atunci, Școala Centrală acum, nu prea departe de blocul unde locuiesc de peste 40 de ani. Și că tema dată la olimpiadă pentru a fi tratată de noi a fost legată de nu știu al câtelea congres al partidului ce avusese loc în acel an, așa că nu am făcut o față prea onorabilă. Dar la o olimpiadă este important să participi, nu? Când m-am întors la Craiova, colega și prietena mea, Doina Stănescu (ulterior și colegă de specialitate medicală), aflată și ea la seria I, împreună cu Dan, la speciala de fizică, a dorit să mă prezinte lui Dan, care urma să plece și el la București la olimpiada națională de fizică de astă dată, ca să îi explic cam cum este pe acolo. Generoasă ca întotdeauna, Doina m-a prezentat viitorului meu soț (nu știa el ce îl așteaptă!) într-un mod foarte laudativ, spunând ceva de genul „Olimpia este premiantă întâi, are nota 10 și la fizică”: La care Dan a replicat neîncrezător și de-a dreptul indignat: „10 la fizică? NICI EU NU AM 10 LA FIZICĂ!” Aici însă nu a avut dreptate. El a avut întotdeauna 10 la fizică, la modul real și simbolic. Ce înseamnă altceva decât 10 la fizică faptul că în clasa a XII-a a fost olimpic național la fizică, a fost șef de promoție al facultății de fizică, a fost bursier Fulbright… Și replica aceasta ne-am amintit-o râzând peste ani și ani.
– Ați știut din prima că va fi jumătatea dumneavoastră?
– Nu, nici vorbă, am povestit deja cum au fost primele noastre două luări la cunoștință. Relația a devenit mai strânsă în vacanța de vară dintre clasa a X-a și clasa a XI-a, după ce se întorsese și Dan de la olimpiada națională de fizică. Nici el nu a făcut mai mult decât mine la această primă prezentare la o olimpiadă națională, dar și-a luat revanșa cu vârf și îndesat când a câștigat premiul întâi la această olimpiadă în clasa a XII-a.
Și acum vreau să povestesc un alt episod pe care mi-l amintesc. Relația dintre noi devenise suficient de strânsă pe timpul verii încât să îmi doresc să fiu în aceeași clasă cu Dan, nu în serii paralele, aveam în continuare medie pentru speciala de fizică. Așa că la începutul clasei a XI-a m-am dus la profesoara mea de germană, severa Frau Apostol, soția dirigintelui clasei speciale de fizică unde se găsea Dan, și am rugat-o să mă ajute să mă mut de la seria G, unde mă aflam, la seria I, speciala de fizică. La întrebarea dânsei de ce îmi doresc să fac această mutare, i-am răspuns pe loc și sincer: „Fiindcă vreau să fiu colegă cu Nicolaescu”. Doamne, cât curaj pe adolescenta de 17 ani, în acei ani! Și m-a ajutat, am fost examinată formal de Domnul Profesor Apostol, în fața clasei și am devenit, așa cum îmi doream, colegă cu Nicolaescu.
Două întâmplări mai vreau să povestesc din viața noastră de elevi. Fiind îndrăgostită până peste urechi de Dan, care vedea numai fizică în fața ochilor, și pe mine din când în când, în primul trimestru din clasa a XI-a am luat hotărârea să urmez o facultate tehnică pentru a fi împreună cu el și în viața profesională. Ce m-a determinat să revin la medicină după puțină vreme? Profesorul Apostol răsplătea cu o notă de 10 pe toți cei cărora le apărea numele în Gazeta de Fizică în calitate de rezolvitori de probleme. Considerând că mă ajută, Dan a trimis în numele meu la gazetă probleme rezolvate, ca să cresc și eu în ochii profesorului. Foc m-am făcut! Adică el considera că eu nu sunt capabilă să obțin zecele prin propriile mele puteri? Și atunci am avut un moment de maturitate, și de luciditate în aceleași timp, și mi-am dat seama că nu e bine să aveam aceeași profesie. Unul ar fi fost mai bun, și la fizică acesta ar fi fost întotdeauna Dan, și orgolioasa din mine nu ar fi acceptat asta. Am preferat să aleg să fim amândoi la fel de buni, dar în domenii diferite. De această întâmplare e legată și o alta. După cum am spus, în clasa a XII-a Dan a luat premiul întâi la olimpiada națională de fizică. Știți ce i-am spus când l-am felicitat? „Mă bucur pentru tine, ai toate felicitările mele, dar aș fi preferat să câștig eu acest premiu”.
Și acum cred că e momentul să vă spun cine a fost Dan, pentru că da, el a fost, nu mai este printre noi de 8 ani, decedat la 62 de ani în urma unul glioblastom cerebral. Pe scurt: absolvent al Liceului „Nicolae Bălcescu”, promoția 1973, clasă specială de fizică, olimpic la fizică (premiul I) în ultimul an de liceu, absolvent al Facultății de Fizică – București ca șef de promoție în anul 1979, specializarea – corp solid, teză de doctorat cu tema „Contribuții la studiul dispozitivelor microelectronice în vid bazate pe efectul de emisie în câmp”, susținută în anul 1996, bursă Fulbright post-doctorală la Universitatea Rutgers – New Jersey, America, cercetător în domeniul microelectronicii în laboratoare din Anglia (Oxford), America (New Jersey), Japonia (Nagoya, Tsukuba, Kyoto, Hamamatsu) începând cu anul 1993, 7 patente înregistrate în America și Japonia, 86 de articole publicate în reviste internaționale de referință, 89 de prezentări la conferințe internaționale în America, Japonia, Franța, Anglia, Olanda, Spania, Germania, Rusia, China, Singapore, Coreea de Sud, Grecia, România, căsătorit (cu mine!), o fiică. Și aș mai adăuga că hobby-ul lui au fost pozele, a face poze devenise pentru Dan la un moment dat o „adicție”, nu pleca niciodată fără un aparat de fotografiat la el.
Soțul meu, Dan, a plecat dintre noi pe 3 mai 2017, avea cu 4 luni peste 62 de ani. În amintirea lui i-am organizat o expoziție virtuală cu fotografii făcute de el în Japonia pe platforma FLICKR la 3 ani de la decesul lui, am editat un volum omagial digital cu aceleași imagini, însoțite de texte explicative scrise de mine, în română și engleză, publicat în decembrie 2021, și am făcut timp de 14 luni postări pe pagina mea de facebook, tot cu imagini pozate de el.
O viață de om, așa cum a fost, doar în câteva cuvinte. Dar cât de multe amintiri, întâmplări, speranțe, sentimente, eforturi, reușite, înfrângeri, sunt în spatele acestor cuvinte! Dan spunea „Mai trăim încă atâta vreme cât cineva își mai amintește de noi”. El va trăi atâta vreme cât cineva va mai privi imaginile surprinse de el, cu mult talent și sensibilitate. Dan era îndrăgostit de viață, de oameni și de natură, credea cu sinceritate în tot ceea ce îi unește pe oameni, știința, cultura, arta, sportul, adevăratele valori care duc la progresul umanității.
– Vă admir că la mai bine de 8 ani de la dispariția soțului nu pierdeți nicio ocazie să-i țineți amintirea vie.
– În volumul omagial digital pe care eu l-am publicat în amintirea lui Dan, există un capitol cu obiecte vechi pozate de Dan în Japonia. Am profitat de prezentarea „vechiturilor” japoneze, pentru a povesti câteva dintre amintirile noastre comune, legate de obiectele care ne-au însoțit în viață, tot atâtea ocazii de a povesti cum a fost viața noastră împreună.
Într-un sertar din sufrageria noastră se găseau toate aparatele de fotografiat pe care Dan le-a folosit de-a lungul celor peste 40 de ani cât și-a cultivat această pasiune, inclusiv aparatul de fotografiat pe care l-a primit în clasa a XII-a drept premiu la Olimpiada republicană de fizică. După decesul lui Dan i le-am dat fratelui său, va mai avea oare răbdare cineva să asculte poveștile pe care fiecare aparat de fotografiat le are des pus? Mi-a plăcuta firmația ce însoțește unul din aparatele de fotografiat pozate de Dan într-o vitrină japoneză „Îmi pare rău,nu este de vânzare”. Da, amintirile nu sunt de vânzare, sunt doar de dăruit sau de păstrat în adâncul sufletului.
Am avut și pic-up și magnetofon, magnetofonul era Tesla, o minune a tehnicii la acel moment, pic-up-ul nu mai știu ce brand avea. Aveam și discuri, în principal discuri cu povești pentru fiica noastră, Laura, a uitat acum, era extrem de dornică să i se povestească, a și învățat devreme să citească pentru a-și putea citi singură poveștile, nu mai avea răbdare să ne aștepte pe noi.
-Să spunem că Laura e cea de –a treia iubire a dumneavoastră.
– Da! Pasiunea pentru citit o are și acum, la care s-a adăugat în anii maturității o pasiune legată de aceasta, pasiunea pentru teatru. Când ne-am cumpărat magnetofon, Dan a copiat de pe discuri pe benzi, în special muzică. Pe lângă clasici (Vivaldi, Mozart, Chopin, Ceaikovski ,Grieg,ș.a.), aveam și câteva preferințe relativ mai „moderne”: EdithPiaf, Nana Mouskouri, Jaques Brel, Mireille Mathieu, muzică interpretată la orgă, la chitară, la trompetă… I-am transmis aceste pasiuni și Laurei, care le-a actualizat puțin, dar nu prea mult. Am dat pe rând și discurile și benzile de magnetofon, nu mai aveam unde să le depozităm. Duse sunt poveștile copilăriei Laurei, citite și interpretate de actori celebri, acum mai ascult doar muzică de pe CD și de pe laptopul meu.
– Frumoase amintiri…
– Cu mașina de spălat sunt chiar mai multe povești. Când ne-am mutat în acest apartament, în1980, am primit de la părinții lui Dan o mașină de spălat Alba Lux, ceva mai veche, dar cu care ne făceam treaba și pe care am înlocuit-o destul de târziu. Diviziunea muncii era Dan la spălat, oricum acea mașină nu știa să o manevreze decât el, eu la călcat. În zilele în care chiar nu aveau ce face, era înnorat și nu puteau ieși în Parcul Circului, Dan întorcea mașina și o demonta ca să îi arate Laurei cum e pe dinăuntru, avea el această idee că toate jucăriile, aparatele, trebuie demontate ca să știe copilul cum sunt făcute. Încântată de sine, Laura, de vârstă preșcolară, venea la mine și îmi spunea: „Ți-a plăcut ție mămica cu tetoscop? Mie îmi place cu ciurubele ca tăticu.” Laura a vorbit perfect foarte devreme, a mers târziu, dar cred că termenii de stetoscop și de șurubele nu și-i însușise încă,ceea ce face amuzamentul afirmației. Pe lângă desfăcutul tuturor jucăriilor (recunosc, le și punea la loc), Dan avea și ideea că trebuie să lași copilul să se dezvolte liber, nu să îl chinui tot timpul cu imperative degenul „Nu ai voie! Nu pune mâna! Ai grijă să nu te murdărești!”. Așa că Laurei i se permitea să picteze pereții, într-un apartament aproape gol, e drept, nu am avut din prima bani să îl și mobilăm, dovedindu-și de pe atunci talentul la desen. La plimbare în parc Dan o lăsa să se tăvălească pe iarbă sau prin zăpadă, după sezon, împreună cu el bineînțeles, să se ude de la țâșnitoare, a învățat-o să meargă cu bicicleta alergând după ea, nu i-a reușit însă figura cu patinele cu rotile la care Laura a fost complet refractară…
În 1993, când Dan a avut o bursă Oxford plătită de Comunitatea Europeană, am avut în sfârșit ceva bani, timp de 13 ani de când achiziționasem apartamentul fusesem destul de strâmtorați, ca să mă exprim eufemistic. Am fost cu Laura la Oxford (ce povești aș mai putea scrie și de acolo, poate o voi face cândva!) și ne-au mai rămas ceva bani cu care însă nu puteam să cumpăram decât un singur lucru, trebuia să alegem: ori calculator, ori mașină de spălat, bătrâna Alba Lux sucombase de bătrânețe. Și am ales, calculator, ne scriam amândoi tezele de doctorat. Așa că doamna doctor la pătrat, șef de secție într-un spital din centrul Bucureștiului, a spălat de mână, ba chiar de picior (lenjeriile de pat și păturile le puneam în cadă și le spălam cu picioarele) până în 1997, când ne-am luat prima mașină modernă de spălat, ușurând munca a doi intelectuali de marcă, cum eram și eu, și Dan. A fost de altfel anul în care Dan a plecat pentru prima oară în Japonia. Și când mă gândesc că azi,o rice cuplu tânăr nu face pasul decisiv, dacă îl face, până nu are totul la îndemână! Dacă am fost fericiți așa? Da, chiar am fost, aveam tot ce ne dorisem mai mult de la viață, ne aveam unul pe altul, făceam cu plăcere ceea ce făceam, și aveam un copil inteligent, receptiv și mai ales foarte atașat de noi doi (parcă de Dan mai mult, trebuie să accept asta).
Primul aragaz l-am cumpărat în anul nașterii Laurei, 1980, nu ne mutasem încă în acest apartament, și îmi era necesar să îi prepar Laurei mâncarea, fără a o deranja pe bunica lui Dan, șef în bucătăria principală. Nu că ar fi zis ceva, era cea mai minunată bunică pe care am cunoscut-o eu, dar un bebeluș necesită o îngrijire specială cu care nu doream să o împovărez. Ulterior, ori de câte ori am vrut să înlocuiesc acest aragaz, Laura nu m-a lăsat, declarându-mică aici se fac cele mai minunate sarmale și cele mai bune checuri. Așa că l-am înlocuit abia în anul decesului lui Dan, 2017, cu două luni înainte ca acesta să se producă, deoarece el a dorit atunci să schimbăm toată aparatura electrocasnică, pe care a ținut să o plătească din banii câștigați de el în România în cei doi ani și șapte luni cât a supraviețuit din momentul precizării groaznicului diagnostic. Treizeci și șapte de ani a supraviețuit aragazul, puteam număra anii Laurei după el!
Televizorul inițial a fost unul mic de tot, cred că îi spunea „Sport”, dat tot de părinții lui Dan, dar cum nu eram niciunul fani televiziune, și nici mai târziu nu am fost, a mers și așa. Cred că acum suntem la al 4-lea televizor în cei 41 de ani de când locuim (îmi este greu să spun doar „locuiesc”, deși acesta este adevărul acum) în acest apartament. Al doilea cred că a fost unul cu lămpi, dar color, mort de moarte bună.
Dacă mașina de spălat, aragazul, frigiderul și televizorul nu le-am schimbat prea des și nici nu am cumpărat întotdeauna lucruri sofisticate și de ultimă oră, ci doar funcționale și corespunzătoare necesităților noastre limitate și modeste, cu tehnica de calculator lucrurile au stat altfel. Primul calculator cumpărat a fost un HC, de la Fabrica de calculatoare de la Pipera, Laura avea 11 ani. Credeți cumva că era atrasă de jocuri, ca alți copii? Nu, împreună cu Dan făcea mici programe, numai dezmembrau mașina de spălat, cel mai tare îi plăcea să programeze calculatorul să cânte mici fragmente de melodii cunoscute. În 1993, așa cum am spus, am cumpărat primul calculator, la concurență cu mașina de spălat. Apoi au urmat periodic alte calculatoare și laptopuri, schimbate cam la 5 ani, însoțite de imprimante și scanere, schimbate și ele la fel de des.
– Medic de profesie dar văd că și, să-i spun, tehnica, v-a preocupat în egală măsură…
-Da, dar hobby-ul meu e croitoria, eu îmi confecționez în bună parte obiectele de îmbrăcăminte.
– Sunteți parcă un personaj din minunatele cărți ale scriitoarei Ileana Vulpescu…
– Când era copil confecționam și pentru Laura, scutind astfel o grămadă de bani prețioși pe vremea când mai mult de jumătate din salariile noastre cumulate mergeau la plata apartamentului. Când am împlinit 30 de an iDan mi-a făcut cadou o mașinăde cusut „Nicoleta”, pe care am învățat să o folosim amândoi. Am dat mașina de cusut în bună stare, ceva mai bătrână însă, după peste 20 de ani de funcționare, uneia dintre asistentele mele. Acum am o mașină Singer electrică, la care însă nu mai am nici dorința, nici puterea să lucrez așa de mult ca pe timpuri. Nu mai e nimeni care să mă înlocuiască când obosesc și nici să îmi spună ce bine îmi vin hainele confecționate de mine.
Știți care a fost prima noastră achiziție după 1989? O mașină de scris Olivotto. Enorm nedorisem una, dar legislația de dinainte de 1989 nu ne permitea asta, eram amândoi oameni ai cuvântului scris, doi carieriști ca să spunem adevărul,simțisem lipsa unei mașini de scris. Nu am folosit-o prea mult, am dus-o la spital unde a fost folosită o vreme la biroul de internări cred, noi ne-am deprins cât de rapid a fost cu putință cu ediția pe calculator.
Amintiri…Cred că cel mai mult după plecarea lui Dan m-au impresionat cărțile rămase, altă pasiune a lui Dan. Cărțile științifice publicate de editura sovietică „Mir” – cred că în limba rusă, pe care Dan dorea să o învețe la un moment dat tocmai pentru a citi aceste cărți accesibile și ieftine când eram noi liceeni, înseamnă „Lumea” …Cărțile lui Feynman, Nobelul pentru fizică în 1965, modelul lui Dan… Cărțile după care, împreună cu tatăl lui, Dan a învățat să joace șah… Era un bun jucător de șah, mai am și acum piesele de lemn cu care a învățat să joace, nu mai am tabla… Culegerile cu probleme de geometrie (și alte nenumărate culegeri de probleme), din care Dan rezolva, pentru a se relaxa când era foarte obosit, o problemă, prefera geometria… Gazetele de Fizică și Matematică, unde întotdeauna avea un loc în față printre rezolvitorii de probleme… Oricum, Dan nu purta în geanta lui de elev de liceu decât cele două gazete și sandwich-urile pe care i le făcea bunica lui (cea mai minunată bunică!) pentru noi doi…Dan scotea pe bancă aceste gazete și rezolva probleme în ora de istorie spre exemplu, ceea ce i-a adus nota 9 la purtare (vă mai amintiți, stimați colegi de generație, ce mare dramă era asta?) chiar în trimestrul în care a fost olimpic la fizică, spre disperarea dirigintelui, profesorul nostru de fizică și a directorului liceului, Nicolae Andrei (fratele diplomatuluiȘtefan Andrei), care nu i-au putut face față în Consiliu Profesoral profesoarei de istorie… Nu înțelegeți greșit, Dan era pasionat inclusiv de istorie, era omul cu care puteai vorbi orice, modul în care îi era predată istoria în acel moment, fără har, nu îl atrăgea… Vechile manuale de engleză ale lui Eckersley după care a învățat engleză cu un profesor acasă în gimnaziu, engleză pe care a utilizat-o apoi extrem de corect în toată viața lui personală și profesională. „Habarnam în Țara Soarelui”, cartea care i-a încântat copilăria dar și ultimii ani de viață… Dan cumpăra cărți pentru copii, inițial pentru Laura noastră și apoi pentru toți prietenii care aveau copii… le și citea… Clasoarele cu timbre din perioada școlară…Multe, multe și diverse cărți de literatură, autorii japonezi îi plăceau în ultimii ani…Traducerea proprie din limba franceză în limba română, cu scrisul lui citeț, egal, regulat, elegant, scris cu pixul cu mină subțire pe care îl prefera, a delicatei povești de dragoste a lui Romain Rolland „Pierre et Luce” (numai partea care îi privește pe cei doi îndrăgostiți, nu și cea cu implicații politico-sociale) pe care mi-a oferit-o mie cadou… Teza lui de doctorat de unde aplecat totul…
Amintiri…La începutul lui 2015, imediat după prima lui operație, am mers cu Dan la Craiova să vând apartamentul părinților mei decedați, tata în 2008 și mama în 2012. Dan a luat din acea casă cutia cu globurile de Crăciun a copilăriei mele și manualul de vioară al lui Ionel Geantă după care eu am studiat în clasele primare, ca să îi amintească de fetița subțire, cu codițe, al cărei râs zgomotos și molipsitor l-a încântat întotdeauna.
Amintiri…Oare ce ar putea spune toate aceste lucruri care rămân să ne supraviețuiască, dacă ar putea vorbi? Ce ar spune microscopul pe care l-a folosit socrul meu și i l-a dat apoi lui Dan? Se află acum într-un sertar în biblioteca din biroul meu. Îi va mai spune el Laurei ceva? Dar globul pământesc pe care rotindu-l când eram școlari ne visam în lumi îndepărtate? Oare ce lumi ne mai așteaptă acum?
– Câteva cuvinte despre dumneavoastră, mamă.
– Cum m-am simțit eu ca mamă? M-am simțit… întreagă, unică, completă, iubită, parte a continuității și indestructibilității vieții. Dar trebuie să recunosc și asta, „cariera” de mamă mi s-a părut cu mult mai grea decât cea de medic, cu suișuri și coborâșuri, cu zâmbete și lacrimi, cu reușite și nereușite, o carieră din care însă nu ieși niciodată la pensie. Și o să vi se pară ciudat, dar am decis să am copii în anul VI de facultate, în timpul stagiului de obstetrică-ginecologie. Să naști mi s-a părut un miracol, cel mai mare care ne este dat, și am vrut să fiu parte a acestui miracol.
În ceea ce-l privește pe Dan el s-a purtat la început de căsnicie ca orice bărbat îndrăgostit, aici nu a fost o excepție, cum a fost în toate celelalte. El își dorea patru copii dar nu a fost să fie decât unul deoarece Laura a venit pe lume prin intervenție cezariană, făcându-și ea intrarea în lume cu fundul înainte… Și câte nu îmi amintesc despre „fetița lui tăticu” … Alergatul în parc după bicicleta care nu știa să se oprească singură, tentativa eșuată a mersului pe patine cu rotile, tăvălitul prin iarbă și stropitul reciproc la țâșnitoarea din parc, datul împreună cu sania, tunsul „à la castron” pe masa din bucătărie, concurența la întinsul cu pâine în sosul delicios lăsat de salata de roșii cu brânză, demontarea tuturor jucăriilor deoarece copilul trebuie să știe cum sunt făcute (dar și pusul lor la loc!), desenele făcute pe pereții întregului apartament de fiica cea talentată supravegheată cu încântare de tată, poveștile spuse sau citite, miile de poze pe care tăticu le-a făcut vedetei sale, primele noțiuni de utilizare a calculatorului, problemele de matematică rezolvate împreună (gena aia cu matematica a fost moștenită de la tată, după cum spunea domnul profesor Bercea, conducătorul meu științific de teză de doctorat), călătoriile în lumea asta largă, plină de curiozități ce trebuie înțelese și explicate, aceleași preferințe muzicale… Convingerea că tata are răspuns la orice întrebare (și chiar avea!) și oferă protecție și siguranță fetiței lui. Și da, recunosc cu invidie „Eu semăn cu tata, nu cu mama”, spus oricui ne deschidea ușa. Și chiar așa era.
Am pus tot ce am avut mai bun în Laura, și eu și Dan, și tot ce am pus noi ea a înmulțit cu asupra de măsură. E talentată, sensibilă, iubește frumosul… A terminat Facultatea de Arhitectură și face singurele bijuterii pe care eu le port. Un singur lucru nu i-am dat, nu e ca mine, o luptătoare, nu știe și nu poate să se ia cu viața la trântă.
– Ne apropiem de finalul interviului. Povestiți-mi cum arăta o zi din viața de pensionar?
– Așa cum am spus, m-am pensionat la timp după opinia mea, la 65 de ani ca vârstă și 40 de ani de carieră petrecuți numai în spital. Nu, chiar nu îmi doream să merg mai departe. Orice lucru care începe are și un sfârșit și cred că am luat cea mai bună decizie să mă opresc atâta vreme cât am fost regretată, cu mintea și picioarele întregi, înainte ca semnele de bătrânețe să devină vizibile.
N-am înțeles niciodată de ce medicii, care lucrează cu biologicul și știu cât de perisabil este acesta, nu acceptă că și biologicul lor este perisabil. Vine un moment când deciziile sunt mai lente, când capacitatea de a adera la nou începe să se piardă, când picioarele se mișcă cu încetinitorul, când răbdarea se diminuează și ea. Decizia de retragere dintr-o meserie plină de responsabilitate cum este medicina trebuie să o ia fiecare, singur, înainte de apariția acestor probleme care, indubitabil, mai devreme sau mai târziu tot apar.
Nu i-am înțeles de asemenea pe cei care declară că vin în continuare la spital după o anumită vârstă deoarece se plictisesc acasă, nu au ce face. Pe lângă faptul că meseria de medic nu este una pe care o faci doar ca să îți umpli timpul, cel puțin așa cred și așa am făcut-o eu, cum vine asta? Eu am avut întotdeauna o viață interioară bogată, verbul „a se plictisi” îmi lipsește din vocabular, și îmi place să stau eu cu mine. Viața are atâtea alte lucruri de oferit, singurul meu regret e că nu voi trăi suficient ca să apuc să mă bucur de întreaga ei bogăție. Literatură, muzică, artă, n-am avut timp de ele când lucram, acum, în sfârșit, pot să fac ceva și pentru sufletul meu. Și sufletul are și el nevoie. Nu mă mai încarc negativ cu dispute sterile, indiferent de subiectul lor, dau la o parte tot ce ar putea să mă tulbure și să îmi strice echilibrul, nu mai am timp, privesc această perioadă ca pe una în care trebuie să mă împac cu mine însămi, să mă umplu de frumos, că acesta există, trebuie doar căutat. Bucureștiul are o viață culturală bogată, măcar pentru asta și merită să trăiești în București. Îmi place mult să călătoresc, mi-aș dori mult să o mai pot face, dar cele câteva (mai multe!) kilograme în plus și durerile articulare mi-au limitat mult și în mod neașteptat mobilitatea. Fac și pentru asta ceva, merg de două ori pe săptămână la sală, sper că voi redeveni în stare să călătoresc.
– Sunt mută de admirație…
– Da, așa e, am îmbătrânit, sunt la pensie, dar câte nu am învățat în acești ani! Am învățat că viața trebuie trăită intens deoarece ea nu durează decât o clipă, iar zilele mele sunt din ce în ce mai scurte…că adevărata bogăție o reprezintă oamenii pe care îi iubim și care ne iubesc, iar eu am avut parte în viață de multă iubire și am dăruit pe măsură … știu acum când și cât să dau, nu mai investesc în cei care au dovedit în timp că nu merită asta …nu mă mai opresc în loc așteptând iluzii, nu mai am timp să o fac… nu mă mai deranjează și nu mă mai împiedic de toate buturugile ivite în cale… am adunat și mi-am asumat lacrimi și zâmbete, din toate mi-am construit amintiri. Și da, nu m-aș mai întoarce înapoi chiar dacă aș găsi un izvor al tinereții deoarece sunt recunoscătoare pentru toată viața pe care am avut-o și pentru cea pe care o voi mai trăi încă. Fac parte dintre cei aleși care au ajuns până aici, am ajuns să îmi trăiesc și anii de pensie. Acum nu mai am speranțele și visele de la 17 ani, încerc să îmi construiesc altele, pe măsura anilor pe care îi port, drumul la care mă uit nu mai e numai în față, de multe ori privesc și în urmă, nu mai trebuie să fac alegeri dificile, acum adun, fac bilanțul, dar încă nu trag linia…
– Vă mulțumesc că existați și că ați acceptat să realizăm acest interviu. Pentru mine povestea dumneavoastră spusă aici e ca o carte pe care aș tot citi-o, nu vreau să se termine. Vă doresc multă sănătate și inspirație să vă realizați toate proiectele.
07.09.2025
